Odaia dinspre ulita
Posted: November 7th, 2010 | Author: antijurnal | Filed under: antijurnal | No Comments »Sunt intr-o casa transilvaneana, in odaia dinspre ulita. Lumanarea se razvrateste impotriva lipsei mele de reactie si zumzaie iritat. Arde in rafale usoare si pocnituri de chibrit ud. S-a linistit pentru moment, indeajuns incat sa imi redirectionez atentia catre o rana adanca de sange inchegat. Rup bucatele de piele uscata amestecata cu sange inchegat vechi de trei zile. Stranut puternic si o aud pe bunica bolborosind in somn.
Imi odihnesc privirea in sforaitul calm al lumanarii ascultand linistea din camera in care doarme bunica si imi repet cum ar trebui sa stau cu picioarele intinse ca sa nu mi se deschida taieturile.
Sub pleoapele inchise ochii mi se zbat in nestire. Intre clipiri lumanarea aproape s-a topit in sfestnic. O mai las sa sfaraie pret de o clipa si o schimb dupa cum m-a instruit nea’ Ghita inainte sa plece.
Un GAZ rusesc uruie pe ulita facand sfestnicul si geamurile sa zbarnaie. Lumanarea a tacut parca speriata pentru o secunda.
Scurgerea lumanarii a incaruntit grinzile de stejat afumat ale odaii, mi-a cicatrizat rana din genunchi si l-a intinerit cu 10 ani pe bunicul.
Un batran de 70 de ani cu un copil de mana, o lanterna patrata de armata si o noapte senina cu un ger naprasnic in muntii Rodnei. Merg zgribulit in bocanci care par prea mari si abia daca ii ajung bunicului pana la piept.
- Cand am fost ultima data cu bunica-ta dupa bureti, am gasit un hoit de cal si urme de urs prin padure. Dar nu i-am spus, femeile au mintea pregatita pentru altfel de frici.
- Mosule, dar tie nu ti-e frica?
- Cat timp sunt cu tine, nu.
Ii datorez mai mult decat aceasta incercare balbaita de basm.
Bunicul meu s-a luptat cu viata si a castigat. Cu exceptia vesnicelor predici despre punctualitate si nu imi aduc aminte vreun moment in care spiritele noastre sa se fi tulburat reciproc.
Nu i-am inteles niciodata calmul sau rabdarea excesiva dar i-am respectat ciudateniile de sfant la fel cum i-amcaricaturizatmereu picoteala lui neasteptata de’ampicioarelea de lamiezul zilei.
Miere. pacura. radacina. inceput. lacrima. calimara.
Transcriind imi dau seama casunt un stereotip ambulant, inecat in repetitii si formulari temporale. Nu sunt facut sa colorez lumea in epitete. De celemai multe ori viata mea este un nor gri cenusiu cu reflexe de verde uscat si aprins in pipa. Scriu fragmente scurte, insipide, cu miros de creta si buret umed. Am un scris scolaresc, fragmentat, dezordonat si virgin. In acelasi timp eliberator. Mi-as dori sa descopar in scris placerea cititului. Ar trebui sa ma detasez de structura si de sintaxa, sa ma anulez ca autor si sa las corpul sa conduca stiloul pe hartie. Sa pastrez gandul ca martor al creatiei si sa gust din pocalul dedublarii. Sunt atat de izolat de realitatea sociala incat denumesc bun prieten fiecare prenume cunoscut.
Bunica s-a trezit in camera de langa si imi tulbura linistea cu zgomot de pasi linistiti si trosnituri de podea veche.
Ma gandesc sa o avertizez despre tantarul monstru sau despre fluturele naluca sau despre zgomotul de lemne arse in zapada al lumanarii dar felul in care si-a facut semnul crucii la intrarea in odaie ma face sa ma indoiesc de importanta viziunilor mele.
- Te rog sa asculti uneori si de oamenii mai batrani. Du-te la culcare. Veghez eu pana dimineata.
Bunicul meu a fost un om special, de o moralitate exemplara, un spirit altruist desavarsit si un cap de familie gospodar si chibzuit. Scriind aceste randuri ma simt nevrednic sa ii schimb lumanarea.